Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, sau Mihail Eminovici, după numele său adevărat, este considerat cel mai mare poet român din toate timpurile și una dintre cele mai influente personalități literare din istoria României, rămânând extrem de apreciat și în zilele noastre. Poezia sa captivantă și contribuțiile sale literare profunde l-au făcut să devină un simbol durabil al literaturii române și o figură celebră a patrimoniului cultural european. Pe lângă pasiunea sa de a scrie poezii, acesta a fost și un jurnalist și prozator de succes. Singurul volum pe care acesta l-a publicat a fost volumul "Poesii", compus din poemele publicate de-a lungul vieții sale în revista "Convorbiri Literare" care aparținea societății literare "Junimea". Cea mai populară și complexă operă a scriitorului este opera "Luceafărul", care a trecut testul timpului, fiind apreciată și studiată încă în școli și licee.

Data și locul nașterii

Deși toată lumea știe că artistul român s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, în Botoșani, există anumite ipoteze care contrazic acest fapt. O primă ipoteză, susținută de un conferențiar, în cadrul Ateneului Român, declară că Mihai Eminescu s-ar fi născut în satul Soleni, în timp ce o altă ipoteză susținută de registrul membrilor grupului literar "Junimea" ne spune că poetul s-ar fi născut la o dată diferită, și anume 20 decembrie 1849. Matei, unul dintre cei 11 frați ai artistului, a susținut o altă dată a nașterii, 8 noiembrie 1848, după care a susținut că a găsit o dovadă a datei reale, care ar fi fost consemnată de tatăl poetului, pe marginea unei coli dintr-o Biblie: "Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai". Una dintre surorile poetului, Aglae Drogli, susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar ca loc al nașterii Ipotești, într-o scrisoare către Titu Maiorescu.

În cele din urmă, după o serie de teorii și nehotărâri ale istoricilor literari, data oficială a nașterii sale a rămas cea de 15 ianuarie 1850, la Botoșani.

Familia și copilăria poetului

Părinții poetului sunt Raluca și Gheorghe Eminovici. Mihai a fost al șaptelea dintre cei 11 copii ai familiei Eminovici. Din păcate, familia a suferit foarte multe pierderi, majoritatea copiilor decedând la vârste fragede și suferind de diverse boli. Fratele cel mare al poetului, Șerban,născut în anul 1841 a murit în anul 1874, de tuberculoză, cel de-al doilea frate, Niculae, născut în 1843, s-a sinucis în anul 1884, Iorgu, născut în 1844, a decedat ulterior în anul 1873, din cauza unei răceli contractate în urma unei misiuni militare. Sora cea mare a autorului, Ruxandra, se naște în 1845, dar decedează în copilărie din motive necunoscute, Ilie, născut în anul 1846, care a fost tovarășul de joacă al poetului, decedează și el în 1863, în urma unei epidemii de tifos, iar sora sa Maria, decedează în copilărie la vârsta de 7 ani. Aglae, după ce a fost căsătorită de două ori și a avut doi fii, a suferit de boala Basedow-Graves. După ea, s-a născut în 1854, Henrieta, care l-a îngrijit pe poet, dar care a murit din cauza tuberculozei. Singurul care a dus o viață mai liniștită a fost fratele său mai mic, Matei, care este și singurul care a avut urmași care să ducă mai departe numele familiei Eminovici.

Mihai Eminescu a copilărit în satul Ipotești, după care s-a mutat la Cernăuți pentru a urma ciclul gimnazial. Aici are parte de o copilărie liniștită și de libertate, având contact cu diverși oameni și cu natura, care îi vor oferi inspirația de a scrie mai apoi.

Tinerețea și perioada studenției:

Acesta își începe cariera de scriitor în anul 1866, când profesorul său de limba română, Aron Pumnul, moare. Elevii săi publică o broșură denumită "Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști", unde apare și poezia semnată de Mihai Eminovici, intitulată "La mormântul lui Aron Pumnul". De la o vârstă fragedă a dat dovadă de un intelect remarcabil și de talent pentru scris, astfel că la vârsta de 16 ani, a publicat primul său poem intitulat "De-aș avea", în revista "Familia", perioadă în care își creează numele de scenă, și devine Mihai Eminescu. În această perioadă, scriitorul a fost și sufleor și copist pentru diverse trupe de teatru. La data de 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar "Orientul", care avea ca scop principal strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura României. Ajuns înapoi pe meleagurile sale natale, decide să reia legătura cu familia sa. Tatăl său îi promite că îl va ajuta din punct de vedere financiar pentru a putea urma cursurile la Viena. Și-a continuat educația la Viena, unde nu a fost student, ci simplu auditor, deoarece nu avea bacalaureatul. La Facultatea de Filozofie și Drept, pe lângă cunoștințele dobândite și statutul de auditor excelent, se scufundă în operele marilor scriitori europeni. Aici o cunoaște pe Veronica Micle, cu care va trăi ulterior o poveste de dragoste tumultoasă. Se împrietenește apoi cu renumitul Ioan Slavici, iar cei doi încep să colaboreze pentru revista "Convorbiri literare". În perioada în care devine apoi student la Berlin, "Junimea" îi acordă o bursă, cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate doua semestre, dar nu se prezintă la examene. Debutează apoi ca și publicist în ziarul "Albina.

Întoarcerea în România:

Mihai Eminescu se întoarce în țară în anul 1874, stabilindu-se în Iași. Aici ocupă funcția de director al Bibliotecii Centrale Universitare, de profesor suplinitor, revizor școlar și redactor la ziarul "Curierul de Iași". Ulterior, îl cunoaște pe Ion Creangă, care avea să îi devină unul dintre cei mai apropiați prieteni. În anul 1877 se mută la București, acolo unde până în anul 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În această perioadă scrie cele mai cunoscute poeme ale sale: "Luceafărul" și "Scrisorile". În ciuda performanțelor sale artistice, acesta se îmbolnăvește grav și este internat de urgență la spital.

Povestea de dragoste cu Veronica Micle:

Veronica Micle, sau după numele său adevărat, Ana Câmpeanu, a fost și ea o poetă româncă. Aceasta a publicat poezii, nuvele și traduceri în diverse reviste și a scris și un volum de poezii. Ea este în cea mai mare parte cunoscută datorită idilei cu Mihai Eminescu.

Eminescu a recunoscut și menționat de nenumărate ori în scrisorile și operele sale, povestea de iubire dintre cei doi. Cel mai cunoscut exemplu este cel din ciorna scrisorii de condoleanțe pe care acesta i-a scris-o Veronicăi, în urma morții soțului ei, Ștefan Micle, în care a menționat că viața lui nu are nici un sens fără ea: "viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine". Alte documente care descriu dedesubturile relației acestora sunt poeziile și ciornele scrisorilor nepublicate.

Veronica Micle era o femeie căsătorită, cu doi copii, însă mariajul acesteia nu era unul fericit, fiind aranjat de mama sa. Veronica avea doar 14 ani atunci când a fost forțată să se căsătorească cu Ștefan Micle. Totuși, acest lucru nu a fost un obstacol în relația celor doi îndrăgostiți, care s-a dovedit a fi o relație tumultoasă, plină de despărțiri, împăcări, gelozii și momente dureroase. Cei doi s-au cunoscut în Viena, în anul 1872, când Veronica, împreună cu soțul ei au venit pentru un tratament pe care Veronica trebuia să îl urmeze pentru a se trate de psoriazis. Timp de 6 luni, aceasta a rămas în Viena, timp în care Eminescu s-a îndrăgostit nebunește de ea. Până să se întoarcă în țară, timp de doi ani, el recunoaște că s-a gândit la ea și a iubit-o de la distanță: "Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă." După întoarcerea acestuia în țară, cei doi au parte de împăcări și despărțiri, gelozii, momente de iubire dar și multe momente de suferință. Toate aceste stadii prin care a trecut relația lor, reies din multele poezii pe care Eminescu le-a scris despre muza lui, Veronica.

După moartea soțului Veronicăi, cei doi reiau legătura pentru a oficializa relația dintre ei. Cei doi au încercat să își întemeieze o familie și s-au mutat împreună în București. Din păcate, Eminescu s-a îmbolnăvit și a nu după mult timp a murit, lăsând o rană adâncă în sufletul Veronicăi. Aceasta nu a putut suporta durerea provocată de moartea lui Eminescu și a intrat într-o depresie care a făcut-o să se sinucidă la 50 zile după moartea scriitorului, pe 4 august 1889.
 

Boala și moartea lui Eminescu:

Potrivit medicilor, scriitorul suferea de psihoză maniaco-depresivă. Acesta a fost internat mai întâi la un spital din România, după  care a fost trimis pentru tratament la Viena. Între timp, tatăl poetului a decedat, iar Eminescu a cerut să se întoarcă în țară. După o serie de încercări de tratament în țară și înafară, Eminescu și-a dorit să termine operele care erau rămase în manuscrisul său, aflat la Biblioteca Universitară Centrală din Iași. I-a scris o scrisoare în care îi cerea lui Titu Maiorescu să îi înapoieze manuscrisele, însă nu a primit niciun răspuns. Ajuns la București, împreună cu Veronica Micle, starea lui Eminescu s-a înrăutățit, astfel că a fost internat la sanatoriul Caritas. Eminescu a fost examinat de medicii Zaharia Petrescu și Alexandru Șuțu, care au întocmit raportul medical al acestuia: "dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut". De asemenea, aceste tulburări psihice de care suferea Eminescu, se spune că ar fi fost instaurate din cauza alcoolismului și din cauza contactării de sifilis. Ideea infectării poetului cu sifilis este susținută de cel mai mare cunoscător al vieții poetului, George Călinescu.

Moartea lui Mihai Eminescu a avut loc la data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu. Moartea sa a afectat o întreagă țară și mulți scriitori și critici literari au scris despre moartea acestuia.

În zilele noastre, încă nu se cunoaște cu certitudine ce a provocat cu adevărat moartea faimosului scriitor, însă cele mai răspândite ipoteze susțin că acesta ar fi murit din cauza intoxicației cu mercur, care i-ar fi fost administrat ca și medicament în urma mitului conform căruia Eminescu ar fi suferit de sifilis. Medicii de actualitate dau vina pe incompetența specialiștilor de pe vremuri, dar și a condițiilor inumane în care a fost deținut Mihai Eminescu în ultimii ani de viață.

Mihai Eminescu este înmormântat în București, la cimitirul Ștefan Vodă, denumit astăzi cimitirul Bellu.

Personalitatea poetului:

Renumitul "Luceafăr al poeziei românești" sau "poetul nepereche" a fost pe lângă poet și artist, o personalitate extrem de complexă. Această complexitate a personalității sale ar fi provenit în cea mai mare parte din afecțiunea sa psihică, sindromul bipolar. Din analiza psihologică a lui I.L. Caragiale deducem că acesta era o persoană care avea stări oscilante. Caragiale îl descrie ca fiind o persoană cu "un temperament de o excesivă neegalitate".

"Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!" (I.L.Caragiale)

Titu Maiorescu îl descrie ca fiind o persoană predominant introvertită, cu capul în nori, un visător, "de o seninătate abstractă". De asemenea, acesta îl considera și o persoană foarte inteligentă, cu o memorie ascuțită:

"Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate)".

Se spune despre acesta că era de multe ori victima unor impulsuri inconștiente, care îl făceau să acționeze necugetat. Lovirea de situațiile vieții și greutățile acesteia, îl tulburau deseori pe Eminescu, care trăia mai degrabă într-o lume a sa, de multe ori imaginară.

Această afecțiune a sa avea totuși și o parte bună. Sindromul său bipolar și simptomele maniaco-depresive îl ajutau la creație. Eminescu reușea să se descarce cel mai bine prin literatură, cufundându-se adesea în manuscrisele sale.

Pe lângă afecțiunea și arta sa, Eminescu era o persoană complet normală. Omul Eminescu avea calități, dar și defecte. Fizic, Eminescu este descris ca fiind un bărbat foarte plăcut din punct de vedere fizic, charismatic și avea o lumină interioară care atrăgea atenția tuturor. Vărul său, Mihai Mavrodin îl descrie ca fiind "Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu.... era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii". Având acest farmec aparte, era foarte apreciat de femei. Știa cum să le vorbească, le făcea complimente și era o persoană amuzantă, îi plăcea să facă glume și farse prietenilor săi. Avea însă un singur viciu, din ceea ce spun contemporanii săi, fumatul. Deși lumea spunea că era dependent de alcool, acesta bea puțin, însă fuma foarte mult, pierzând chiar și nopțile fumând.

Un alt aspect pe care nu multă lume îl cunoaște despre marele poet este faptul că acesta era o persoană credincioasă, reflectând de multe ori această credință în operele sale. Mama sa l-a îndrumat către credința ortodoxă și împreună cu aceasta meregea în fiecare dumincă la biserică și respectau toate obiceiurile religioase. În copilărie, Eminescu mergea foarte des la mănăstirea Agafton, unde stătea cu săptămânile, discutând și ascultând poveștile călugărițelor din vremea aceea. De asemenea, acesta s-a gândit de multe ori să se călugărească pentru a putea "păstra contactul cu marele centru cultural al țării".

Printre aspectele mai puțin cunoscute despre Eminescu putem enumera formula de salut pe care o folosea cu toți prietenii săi: "Trăiască nația". Istoricul Gheorghe Median spune despre el că "Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat:«Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin".

                                                                 Statuia lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român

Opera eminesciană:

Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe o perioadă de aproximativ zece ani. Opera eminesciană face parte din curentul Romantismului, acesta fiind unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii românești, alături de I.L. Caragiale, Ioan Slavici și Ion Creangă.

Temele preferate ale poetului sunt natura, iubirea și suferința. Pe lângă cadrele sale preferate, peisajele naturale ale codrului și lacului, lui Eminescu îi plăcea să nu se rezume doar la partea terestră ci și la planul cosmic, pe care îl introducea adesea în arta sa. Principala sursă de inspirație a poetului se spune că era iazul de la Loești. Acel peisaj cu nuferi, salcâmi și "zâne cu păr de aur roș" îi oferea poetului un cadru în care se putea relaxa și în care putea compune versuri. De asemenea, persoana care îi inspira cel mai mult operele este Veronica Micle, cu ajutorul căreia a compus poeme de dragoste și suferință. Eminescu s-a inspirat și din opera universală, fiind influențat de unii dintre cei mai cunoscuți scriitori ai tuturor timpurilor, precum Shakespeare, Goethe, Platon, Schopenhauer, Rousseau, Kant, Spinoza, dar și de mari filozofi ai Orientului precum Ramayana și Vedele.

Pentru o perioadă destul de lungă, în timpul schimbării regimului politic în anul 1947, poezia lui Eminescu a fost cenzurată. Astăzi însă, căteva dintre cele mai cunoscute opere eminesciene sunt studiate în România în toate ciclurile școlare, fiind adus astfel un omagiu pentru artistul care a devenit simbolul poeziei românești.

                     Mărci poștale cu Mihai Eminescu

             Bancnota de 500 lei, cu chipul lui Eminescu

În concluzie, Mihai Eminescu rămâne o figură emblematică a literaturii române, venerat pentru poezia sa profundă, pentru contribuțiile sale intelectuale și pentru devotamentul și patriotismul său neclintit față de patrie. Operele sale continuă să inspire și să rezoneze cu cititorii, atât în România, cât și în restul lumii.